ŞTIRI ŞI EVENIMENTE

Arhiva : 2012 || 2013 || 2014 || 2015 || 2016 || 2017 || 2018 || 2019 || 2020 || 2021 || 2022 || 2023



» Părintele Iustin Pârvu - o lumină pe care întunericul n-a putut să o cuprindă

 

NaÅŸterea în ceruri a Părintelui Iustin Pârvu, survenită în ziua de 16 iunie din anul mântuirii 2013, s-a răspândit ca un fulger de la o margine la alta a Ortodoxiei româneÅŸti ÅŸi nu numai. Evenimentul a produs, cum era ÅŸi firesc, pentru unii sentimente de teamă ÅŸi angoasă, multă întristare, durere, compasiune, doliu, mai ales în rândul mulÅ£imilor de fii ÅŸi fiice duhovniceÅŸti cărora părintele Iustin le-a fost ghid spiritual, iar pentru alÅ£ii, a fost un fel de eliberare ÅŸi bucurie duhovnicească pascală, pentru că au fost martorii sărbătorii de trecere a unui mare avvă în transcendentul divin. Mai pentru toate mijloacele de informare modernă, din Å£ară ÅŸi din străinătate, ÅŸi nu sunt puÅ£ine, plecarea Părintelui din lumea aceasta a constituit capul de afiÅŸ al informaÅ£iilor, deÅŸi cele mai multe dintre acestea au prezentat evenimentul ca fiind ceva senzaÈ›ional, în duhul publicitar al epocii.

Evident că pe cei care l-au cunoscut pe marele duhovnic, o astfel de veste i-a marcat profund, ea fiind asociată contextului în care este apreciată în prezent viaÈ›a monahală românească vizibil văduvită, în ultima perioadă de timp, de duhovnicii ei cei mai emblematici. TotuÈ™i, spiritele cele mai puternice care trăiesc prezenÈ›a Duhului Sfânt în mod plenar au darul de a naÈ™te È™i creÈ™te la rândul lor pe acei fii ai lui Dumnezeu prin care Acesta să poată hrăni È™i conduce în continuare biserica Sa. Pentru că am avut ÅŸansa de a cunoaÈ™te destul de bine pe acest om minunat ÅŸi pururea inspirat de Dumnezeu, cum era firesc, am simÅ£it ÅŸi eu fiorul rece al sentimentului despărÅ£irii de cineva care a fost iubit ÅŸi preÅ£uit pentru calităţile sale excepÅ£ionale.

În ziua de joi, 20 iunie, am fost prezent la funeraliile părintelui din Mănăstirea ”SfinÅ£ilor Arhangheli Mihail È™i Gavriil” de la Petru Vodă, ctitoria sa, la care au participat sute de preoÅ£i, călugări È™i călugăriÅ£e È™i zeci de mii de credincioÅŸi. Văzând atâÅ£ia credincioÅŸi din toate categoriile sociale ÅŸi clericale, am simÅ£it în suflet imaginea Bisericii nedivizate ÅŸi în acelaÈ™i timp comuniunea de persoane, care participă la taina persoanei unui plăcut al lui Dumnezeu care-ÅŸi sărbătoreÅŸte paÅŸtile, adică trecerea într-o altă lume, ale cărei atribute le percepem doar în ghicitură. Într-adevăr, asistam la despărÅ£irea de unul dintre cei mai emblematici părinÅ£i ai monahismului românesc din ultimii 80 de ani.

Majoritatea celor ce au avut binecuvântata ocazie de a-i fi stat la un moment dat în preajmă s-au raportat la persoana lui. Fiecare, în sinea sa, cred că ÅŸi-a adus aminte de una sau mai multe clipe de har petrecute în aura acestui om minunat. Timpul petrecut alături de el parcă nu mai făcea parte din timpul convenÅ£ional, pe care noi îl măsurăm în mod obiÈ™nuit cu ceasul. Aveam impresia că trăim încă din lumea aceasta prezentul continuu al lui Dumnezeu transparent în chipul transfigurat, în atitudinea È™i manifestările duhovniceÈ™ti ale avvei Iustin.

Nu ÅŸtiu dacă cineva, în perioada celor aproape patru zile de priveghi de până la punerea în mormânt a trupului neînsufleÅ£it al marelui duhovnic, a făcut o sinteză asupra a tot ce s-a spus despre părintele Iustin. S-au spus multe ÅŸi, probabil, se vor mai spune! Din multitudinea expresiilor, sintagmelor, metaforelor sau cuvintelor de duh care s-au rostit despre el, ca să mă refer doar la cele pozitive, cred că s-ar putea crea deja imaginea unui martir al neamului. Unii subliniază faptul că s-a spus totul despre iscusitul mărturisitor al credinÅ£ei ÅŸi că nimic nu mai este de adăugat, astfel încât Biserica ar putea trage concluzia că părintele Iustin ar trebui să fie declarat sfânt! AlÅ£ii, mai scrupuloÅŸi, nu aveau certitudinea că tot ce s-a spus despre părintele lor duhovnicesc îl caracterizează întocmai ÅŸi că au fost ÅŸi multe exagerări, iar ceea ce s-a spus nu se ÅŸtie dacă este tocmai ceea ce trebuia să se spună despre el!? Urmărind puÅ£in dezbaterile, la un moment dat aveam impresia că mulÅ£imea aceasta entuziastă parcă exclude pe Dumnezeu, Care ar fi voit să spună ÅŸi El ceva despre slujitorul său, dar nu a fost lăsat, omiÈ›ând în acelaÈ™i timp faptul că sfinÈ›enia este darul lui Dumnezeu făcut omului È™i nu un atribut uman intrinsec, precum È™i faptul că trecerea timpului încărcat de mulÈ›imea faptelor minunate ale Cuviosului È™i voia lui Dumnezeu probează È™i justifică sfinÈ›enia, iar nu glasul entuziast al omului sensibilizat de emoÈ›ia unui eveniment copleÈ™itor. Iată cum lumea este versatilă ÅŸi are tendinÅ£a păcătoasă de a se substitui lui Dumnezeu într-o împrejurare ce Îl are suveran doar pe Dumnezeu, având în vedere faptul că stabilirea gradului de sfinÈ›enie nu este rezultatul unei analize È™i consfătuiri divine È™i umane, ci este decizia lui Dumnezeu!

În acest context mi-am reaÅŸezat gândurile ÅŸi m-am hotărât să schiÅ£ez un portret din cuvinte acestui mare avvă, cu prilejul eliberării sale din «temniÅ£a acestei lumi efemere». Nu mă voi referi decât la activitatea misionară a părintelui, până la răscoala populară din decembrie 1989. Pentru că puÅ£ini mai suntem dintre cei ce au trăit în mănăstiri pe acele timpuri, ÅŸi am fost martori la cum era înÈ›eleasă È™i cum se făcea misiune atunci, eseul meu despre Părintele Iustin se vrea a fi altcum. Nu compilând din cărÅ£i, sau, cum au făcut-o alÅ£ii, ca să pară senzaÅ£ional, în duhul publicitar-comercial al vremii. Încerc să readuc în faÈ›a tuturor acel chip blând, paÅŸnic, plin de bunătate, pe care puteai distinge acea teofanie permanentă asemănătoare aceleia ce se întrezărea pe chipul Sfântului Serafim din pădurile Sarovului. Sper că cei ce l-au cunoscut pe Părintele Iustin atunci, acel chip cred că doresc să-l regăsească È™i în evocările celor ce mărturisesc faptul că l-au întâlnit. De altfel, contemplându-l câteva momente pe părintele aÅŸezat în sicriul său în timpul prohodirii, am regăsit acel chip autentic în care se oglindea faÅ£a lui Iisus transfigurat de pe Tabor.

ProvidenÅ£a a făcut ca după anii 1970 să fiu în preajma multor părinÅ£i, asemenea Părintelui Iustin, care trăiau în mănăstirile Moldovei: Părintele Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Petronie Tănase, Ioanichie Bălan, la Sihăstria; Ioachim Spătaru, Nifon Corduneanu, la M-rea NeamÅ£; Nicodim Măndiţă, Elefterie Scutaru, la Agapia; Calinic Humulescu de la Varatic, Iachint Unciuleac de la M-rea Putna ÅŸi mulÅ£i alÅ£ii. Decretul 410/1959, aplicat cu acribie în Moldava, vidase mănăstirile de călugări. PărinÅ£ii aceÅŸtia, deÅŸi unii urmăriÅ£i de securitate, alÅ£ii bătrâni ÅŸi neputincioÅŸi, aveau conÅŸtiinÅ£a că sunt mandataÅ£i de Dumnezeu să formeze o altă generaÅ£ie de călugări care să ducă stindardul monahismului românesc mai departe. Mă număr printre aceÅŸtia. Fac parte din generaÅ£ia de tineri care la vremea respectivă încerca să scape de sub observaÅ£ia ochiului vigilent al autorităţilor vremii ÅŸi să se alăture bătrânilor îmbunătățiÈ›i în lupta de supravieÈ›uire a vieÈ›ii monahale moldave. În felul acesta, cei ce am plecat în viaÅ£a monahală căutam să ne hrănim din experienÅ£a celor care se adăpaseră la izvoare ÅŸi deveniseră ei înÈ™iÅŸi izvoare de apă sfinÈ›itoare care avea să potolească setea căutărilor noastre de creÅŸtere spirituală. Pentru mine, unul dintre aceste izvoare din care m-am adăpat a fost Părintele Iustin Pârvu. L-am cunoscut în anii de după eliberarea lui din temniÅ£ele comuniste, pe când era la Mănăstirea Secu. După cum se ÅŸtie, la eliberarea lui, după cei 16 ani de detenÅ£ie, părintele Iustin se afla în afara închisorii, dar nu È™i liber de griji. Unde să se ducă!? Pe vremea aceea, astfel de oameni erau consideraÅ£i paria societăţii. Nimeni nu-i primea, nici chiar cei ai familiilor din care făceau parte. Mănăstirea Durău, unde-ÅŸi începuse viaÅ£a monahală, era desfiinÅ£ată. Într-un final, s-au milostivit de el niÅŸte vechi prieteni de pe valea BistriÅ£ei ÅŸi l-au primit în casa lor, ajutându-l să-ÅŸi găsească un rost pentru a câÅŸtiga o bucată de pâine, muncind cinstit în pădurile CarpaÅ£ilor. Am avut prilejul să cunosc pe aceÅŸti oameni, dar din raÅ£iuni binecuvântate nu le voi spune aici numele. De la o vreme, în anul 1964, a fost primit în obÈ™tea mănăstirii Secu de stareÅ£ul de atunci, Părintele Gherontie Stefan ÅŸi de Ciprian Zaharia, secretarul ÅŸi casierul acelei mănăstiri. Fac o paranteză: avem tendinÅ£a să vorbim frumos de cei ce au avut o viaţă sfântă ÅŸi au suferit pentru credinţă, dar îi uităm pe cei care nu s-au remarcat în mod deosebit prin virtuÅ£i creÅŸtineÅŸti, dar, în vremea Comunismului, au devenit adevărate paravane, la adăpostul cărora făceau misiune, întru libertate, părinÅ£i deosebiÅ£i, cum a fost ÅŸi părintele Iustin. Am spus totdeauna ca, s-a făcut misiune pentru Hristos într-o libertate totală, în închisoare fiind, sub protecÅ£ia unor oameni aÈ™a-zis colaboraÈ›ioniÅŸti. Era ÅŸi aceasta un fel de misiune pentru Hristos, care strălucea mai puÈ›in, dar strălucea: să fii paravan pentru un sfânt care îÅŸi practică virtuÅ£ile înseamnă să-Å£i asumi un risc, înseamnă să fii un adevărat mărturisitor!

În anul 1969, am fost primit ÅŸi eu ca frate la Mănăstirea Sihăstria. Între ascultările pe care le-am avut era ÅŸi păstoritul mieilor mănăstirii. Adeseori, coboram cu turma de la Sihăstria pe firul apei până în preajma mănăstirii Secu. Intram uneori pentru a mă închina sau a primi o coajă de pâine ca să-mi aciuez foamea. Părintele Iustin făcea parte din obÅŸtea acelor timpuri a mănăstirii Secu. De pe atunci am simÅ£it spiritul jertfelnic ÅŸi milostiv al părintelui. Avea misiunea să stea de vorbă cu pelerinii ÅŸi să răspundă la nevoile lor spirituale, dar uneori ajuta un alt părinte la stupina mănăstirii. Nu voi uita niciodată borcanul de miere pe care mi l-a oferit ÅŸi un colÈ›ug de pâine mănăstirească, precum ÅŸi cuvintele lui: Măi frate, ia de-aici mierea asta ÅŸi te mai întremează că lungă ÅŸi anevoioasă e calea călugăriei către limanul mântuirii. Da, mierea aceea mi s-a părut mai dulce decât orice altceva, pentru că era dată cu atâta dragoste.

Într-un fel sau altul, din 1974 până în anul 1985, am făcut parte din obÅŸtea aceleiaÅŸi mănăstiri. Părintele Iustin a fost transferat la Mănăstirea BistriÅ£a, iar eu, cu vreo 2-3 ani mai înainte, atunci când părintele Ioanichie Bălwan a fost obligat să meargă la aceeaÈ™i mănăstire. I-am urmat acestuia, dar m-am instalat la Schitul Tarcău, pe atunci pendinte de BistriÅ£a, pentru a nu fi în vizorul autorităţilor, deoarece eram prea tânăr. PuÅ£ini mai sunt în viaţă dintre cei care în anii 1975 mai făceau parte din aceeaÅŸi obÅŸte, sau mai bine zis formau obÅŸtea mănăstirii BistriÅ£a. La BistriÅ£a, părintele Iustin îÅŸi desfăşura, în condiÅ£iile de atunci, misiunea sa în Biserica lui Hristos.

DeÈ™i Biserica era oprimată de regimul ateist comunist, totuÅŸi misiunea ei nu a fost întreruptă total. De la o vreme au fost sloboziÅ£i din închisori cei ce au supravieÅ£uit calvarului, alÅ£ii, aÅŸa cum am spus, au avut curajul să se alăture acestor temerari, chiar dacă timpurile nu erau prielnice. Evident că numărul mănăstirilor, precum ÅŸi al vieÅ£uitorilor ei, se redusese vertiginos, dar acestea nu au dispărut. Biserica îÅŸi continua existenÅ£a ÅŸi misiunea sionând prin labirintul tenebros al societăţii. Pentru că se ÅŸtia de unde vine primejdia, mănăstirile îÅŸi dobândiseră o formă de existență adaptată la condiÅ£iile ÅŸi vitregiile vremii. Uneori e mai uÅŸor să gestionezi timpul È™i condiÈ›ia de prigoană, decât libertatea. Dacă urmăream scopul precis pentru care ne-am afierosit vieÅ£ii de mănăstire, adică acel imitatio Christi, nu era greu. De fapt, Hristos ne-a avertizat pe fiecare, indiferent pe ce drum plecăm către împărăţia Lui cea veÅŸnică, că în lume necazuri vom avea, dar dacă îndrăznim, prin El, biruim lumea, ÅŸi căutând adevărul, acesta ne va lăsa liberi. În sensul acesta pot spune că deÅŸi eram oprimaÅ£i, eram, în acelaÅŸi timp, atât de liberi. Mănăstirea era o oază de libertate, unde puteai să dai Cezarului ce e al Cezarului ÅŸi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu. Atunci, în mănăstiri, parcă se vorbea despre Hristos ÅŸi cu Hristos mai mult ca acum. Fiecare după chemarea ÅŸi rolul său! Vreau să întăresc afirmaÅ£ia mea prin a face o asociere dintre Părintele Stăniloae ÅŸi Părintele Iustin. Ambii au suferit în temniÅ£ele comuniste. După eliberare, ei ÅŸtiau că vor fi permanent urmăriÈ›i, dar nu È™i opriÈ›i să-ÅŸi facă misiunea lor, decât în măsura în care ar fi subminat puterea instalată atunci la conducerea acestui neam credincios ÅŸi răbdător. Părintelui Stăniloae, de exemplu, i s-a permis să scrie din nou, dar a fost avertizat să nu scrie altceva decât teologie pură, fără să atenteze la regimul comunist cu nicio iotă sau vreo cirtă. Acea teologie pură, pe care autorităţile totalitariste ale vremii i-au impus-o părintelui Stăniloae a însemnat apariÅ£ia celei mai bune dogmatici ortodoxe de la sfârÅŸitul mileniului al II-lea, celui mai frumos tratat de mistică creÅŸtină, cum nu s-a mai scris de pe vremea SfinÅ£ilor PărinÅ£i. S-a continuat traducerea Filocaliei, s-au tradus o parte dintre cele mai importante scrieri ale SfinÈ›ilor PărinÅ£i etc.

Îmi amintesc că mănăstirea BistriÅ£a, formal, era închisă. În 1979 erau vreo 10 călugări bătrâni care, între altele, aveau obligaÅ£ia să răspundă la nevoile spirituale ale celor peste 1000 de familii din satele din jur: BistriÈ›a, ViiÅŸoara, PlopuÅŸor, Sanatoriul Bisericani. Aproape toÅ£i erau puÅŸi sub vizorul ochiului autorităţilor opresoare. Între ei erau: Părintele Martinean ConuÅ£, fostul stareÅ£ de la Durău, Hrisostom Asavei, slobozit din puÅŸcărie, Ioanichie Bălan, adus de la Sihăstria, Părintele Iustin, adus de la Secu. Pravila călugărească era redusă ca la o parohie. Însă, a binevoit Dumnezeu să fie aÅŸezat stareÅ£, pe la sfârÅŸitul acelui an, Părintele Ciprian Zaharia. Pe atunci puterea politica avea un rol determinant în numirile personalului clerical ÅŸi monahal de conducere în Biserică. În 1980, ca tânăr licenÅ£iat în teologie, am fost chemat de la Schitul Tarcău de noul stareÅ£, părintele Ciprian, să întăresc obÅŸtea de la acea mănăstire. Părintele Iustin s-a bucurat mult. Îmi amintesc că în ajunul sărbătorii SfinÅ£ilor Apostoli, din 29 iunie 1980, s-a oficiat privegherea pe larg. Am cântat-o la strană cu Părintele Iustin, iar ceilalÅ£i bătrâni, sub protia părintelui stareÅ£, au slujit la altar. La sfârÅŸitul privegherii, Părintele Iustin a cerut în mod expres noului conducător al mănăstirii să dea binecuvântare să se săvârÅŸească în biserica voievodală a lui Alexandru cel Bun, după tipic, toată rânduiala, pravila călugărească, pentru că, spunea el, are de acum cine să cânte la strană. AÈ™a a fost! – S-a reiterat de arunci pravila monahală, care se continuă până astăzi. Odată cu ea a reînflorit ÅŸi viaÅ£a monahală. În acel an, la privegherea Sfântului Ilie Tesviteanul, am fost primul călugăr, după 30 de ani, tuns în monahism de Părintele StareÅ£ Ciprian. Părintele Ioanichie mă acompania sub mantia lui smerită către sfântul altar. Eu, emoÅ£ionat, ascultam de sub aceasta înaintând în genunchi pe piatra rece a bătrânei biserici către icoana Sfintei Ana, ascultând glasul Părintelui Iustin, care cânta din toată inima la strană cu lacrimi în ochi ÅŸi glasul tremurând BraÅ£ele părinteÅŸti. Mi-a mărturisit mai târziu că avea È™i el emoÅ£ie pentru că nu mai intonase această cântare de foarte mulÅ£i ani.

Îmi amintesc, de asemenea, că la slujbă au participat ÅŸi câÅ£iva intelectuali din Piatra NeamÅ£. După slujbă, un doctor se adresează Părintelui Iustin, zicându-i: Părinte Iustin, această cântare mi s-a părut mai suavă ÅŸi mai frumoasă decât Recviemul lui Mozart. Mi s-a părut ÅŸi mie la fel, pentru că Părintele Iustin pe toate le făcea din toată inima ÅŸi din toată fiinÅ£a sa.

Anii pe care i-am petrecut la Mănăstirea BistriÅ£a, în compania părintelui Iustin, au fost determinanÅ£i pentru viaÅ£a mea monahală. De la el am învăţat ce însemnă îndelunga răbdare. Aceasta pentru că vedem cum ÅŸiruri nesfârÅŸite de oameni din toate categoriile sociale veneau la chilia lui pentru a-ÅŸi spune păsurile. Asculta pe fiecare ÅŸi pentru fiecare găsea un cuvânt de folos. Pe atunci, Părintele Iustin nu vorbea în biserică. L-am ascultat de multe ori, zi ÅŸi noapte la chilia lui care era permanent deschisă. Nu ÅŸtiu dacă omul acesta a ascuns ceva de cineva. Aveam impresia că viaÅ£a lui se petrecea pe o scenă deschisă È™i că fiecare faptă a sa era izvorâtă din lăuntrul său È™i exprimată cu o naturaleÈ›e pe care doar oamenii aleÈ™i ai lui Dumnezeu o pot avea.

Acestea sunt câteva mărturii despre o viață plină de prezenÈ›a lui Dumnezeu, despre o viață a unui teofor ce a mărturisit prezenÈ›a È™i lucrarea lui Dumnezeu în inima omului într-un context politic ateist, cu preÈ›ul anulării propriei libertăți. Părintele pe care l-am acompaniat pe ultimul drum a fost un mare misionar, un călugăr autentic, un martor al lui Hristos, care a È›inut candela aprinsă a spiritualității unui popor asuprit ÅŸi oprimat. A fost un restaurator de temple ale Duhului Sfânt, un părinte duhovnicesc prin a cărui paternitate a născut în Hristos pe cei care, pe calea cea strâmtă a vieÈ›ii spirituale, au dorit să-È™i asume crucea ascultării, a fecioriei È™i a sărăciei, înstrăinându-se de lumea aceasta pentru a fi prieteni cu Dumnezeu.

Dumnezeu să-l ierte È™i să-l odihnească ÅŸi să-l încununeze în ceruri cu cunună de martir, alături de drepÈ›ii È™i misionarii neamului românesc!


† Ioachim Băcăuanul,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului